Ajutor
OK!
.
.
Doresc sa amintesc ca pornind de la reteta de baza a socatei se pot prepara diverse bauturi acidulate inlocuind sau combinand florile de soc cu cele de salcam, ghimbirul, flori de tei, petale de trandafir, flori de lamai sau portocal, menta, fructe zdrobite - coacaze, zmeura, capsuni, fragute, etc.
Am sa-mi permit din nou sa dau reteta lui Radu Anton Roman si tot comentariul ulterior, incredibil de savuros
SOCATÃ
• 11 litri apã • 10 g drojdie • 5 lãmâi
• 600 g zahãr • 600 g miere
• 10 pãlãrii de floare de soc (merg si flori uscate)
• mirodenii, dupã gust: vanilie, scortisoarã, nucsoarã
• Într-un borcan de 12 litri se asazã pe fund florile de soc
• Lãmâile se taie-n patru, se storc un pic peste flori, cojile se pun si ele
la suc, împreunã cu mirodeniile
• Drojdia se desface în putinã apã si se varsã în borcan
• Se dizolvã în apã zahãrul si mierea, se adaugã florilor
• Se umple borcanul cu apã, se acoperã cu o farfurioarã
• În câteva zile fierbe (mai agitãm si noi zeama), se limpezeste, se trage de pe drojdie în sticle bine legate, se bea rece, cã e mai-iunie, si e vipie – si e exact ce trebuie – spumoasã, dulce, acrisoarã (cicã si diureticã)!
De prin ’85 încoace, socata se amestecã destul de imprudent în borcanele noastre. La-nceput am crezut cã-i vreo idee pestritã de-a mai minti sãrãcia, dar, vãzând câte lãmâi si cât zahãr înghite (mai tineti minte cât era ratia pe lunã la tarã si cât era la oras?) a trebuit sã recunosc cã au înnebunit românii (de foame si sete) si dau bunãtate de ratie pe flori.
Noi, care adunam tot anul ratia de zahãr de la gura copiilor si mãtusilor bolnave (sã spunã Ileana Dehelean cât a furat de la ceaiul nepoatelor), Noi, care mituisem asistentele de la toate spitalele de diabetici ca sã ne dea liste cu adrese de bolnavi (nu îndrãznesc sã-mi amintesc cã proiectasem un aparat de dializã ca sã le luãm, la schimb, sângele cel dulce),
Noi, care convingeam familiile îndoliate (dându-le ratia noastrã de ulei, brânzã, carne si ce mai era drãmuit, adicã totul!) sã ascundã decesele în tãcere (si decedatii în debara) câte o lunã pentru a le putea ridica noi ratia de zahãr si asa nefolositoare,
Noi ne-am vãzut brusc si dur concurati de cazanele de socatã din toatã tara!
Dar sã vã lãmuresc chestia, cã povestea e mai lungã: inventasem, prin ’78, vinul de sufragerie. Dorel Visan depusese brevetul la Teatrul National din Cluj, eu la primãria din Bobohalma iar Nicu Ciolovan – cel mai curajos si mai hotãrât dintre noi – scrisese o vedere la Paris, la o verisoarã de-a nevesti-sii.
Disperati de sãrãcie seacã, revoltati de posircãreala – citeste pisorcealã progresivã a vinurilor din comert, ne-am hotãrât sã ne facem noi însine vinul nostru cel de toate zilele.
Dupã ce Nicu s-a întors de la studii din Rahova, cu o mânã ruptã si fãrã limbã-n gurã, cã l-au pus tovarãsii profesori sã dea extemporale în francezã (dacã tot scrisese la Paris) si i-au fãcut observatie cu ranga,
„parce-que il s’obstinait à matraquer la langue“, ne-am apucat de treabã.Ne-am vândut cãmãsile de pe noi, drepturile de autor, cultura generalã, si ce mai aveam nefolositor si am cumpãrat butoaie si damigene. În sufragerie am montat instalatia de fermentare. În balcon am pus damigenele la limpezit. În dormitor am aranjat vinoteca, învechind vinul cum se cuvine, pe perioade lungi si foarte lungi – cinci pânã la zece zile maximum, cã mai mult nu rezista, mai ales dacã trecea vecinul Gutã Bãiesu cu Stefan Bãnicã pe la noi.
Ne-am cumpãrat si un storcãtor modern (putin cam costisitor, ce-i drept) pe Dan Condurache, foarte eficient dar care consuma mult (din ce storcea) si ducea si la copii, la teatru, cã Fane Iordache mai gusta pe vremea aceea. În fine, ne-am organizat. Dar, spre surprinderea noastrã nedisimulatã, oricâti struguri luam si vin fãceam, era, în fiecare an, si mai putin!
Mãi drãcie! Dorel Visan, care era specialistul nostru tehnic – întrucât jucase într-un film cu Mereutã iar Clujul era la numai 200 km de Blaj – s-a gândit sã facem si vin de-a doua. Adicã, dupã ce am tras mustul, sã punem apã si zahãr peste boascã,
cã tot vin iese, si chiar mai limpede. Zis si fãcut! A iesit minune! Mari specialisti, unii de talie mondialã – un masinist de la „Bulandra“ si o vecinã de a lui Sebi Stefãnescu – au declarat vinul nostru secund ca vin cu origine controlatã controversatã (Turda 121, et.
10, ap. 123 pt.conf.) iar podgoria din sufragerie a primit o medalie din miez de pâine pe care a mâncat-o la o betie Ovidiu Iuliu Moldovan si s-a balonat.
Succesul uluitor ne-a dus la vin de-a treia, de-a patra mânã si asa mai departe, colectând, dupã cum v-am spus, zahãrul din toate sursele cu eforturi, idei si sacrificii enorme si umane. Când am ajuns la vin de-a saptesprezecea mânã, lucrurile arãtau asa: vinul rosu era în sfârsit limpede cu luciu – mai alb ca apa dupã o lunã de fermentatii îndrãcite
– dar, dacã-l trãgeam în pahar, se fãcea maro si-ncepea sã plângã în hohote.
Eram în culmea succesului! Nimic nu ne-ar fi oprit. Probabil cã în ’89 am fi ajuns la vin de a mia douã sute treizeci si doua mânã, dupã calculele mele, dacã n-ar fi apãrut concurenþa asta scârboasã a socatei, bãuturã nealcoolicã, culmea! Am devenit însã victimele modei care ne-a distrus o industrie prosperã si modernã, si ne-a superhidrosocatat.
) Asa ca se recomanda un pic de atentie.
.
