[Lapona Enigel]

Da, m-am uitat. Abia acum. Atunci nu am avut curajul.
Acesta este rezultatul ignorantei, nepasarii, naivitatii care da in prostie, iresponsabilitatii, ochilor inchisi de care cred ca fiecare adult care s-a nascut in natia asta a fost la un moment dat in viata lui mai mult ori mai putin responsabil...
As vrea ca romanii sa inceapa in sfarsit sa se uite bine la ei insisi in oglinda si sa vada ce si cine sunt ei cu adevarat. Suntem India Europei. Nici mai mult, nici mai putin.

De mica am fost puternic afectata de ce puteam eu sa pricep atunci cu mintea mea ca nu are cum sa fie corect ce se intampla (familiei mele, altora...), de mica am vrut sa plec de acolo pentru ca nu m-am impacat niciodata cu spiritul mioritic - pe care efectiv il detest, iarasi si mereu si, daca as afla cine dracu a bagat cacatu asta de balada populara in manualele de romana, m-as duce personal sa il dau cu capu de glie pana i-ar sari tot mioriticul din creieriin ... Si tot de mica am avut o mare problema cu "Asta e, astia suntem, cu astia defilam, ce sa-i faci, maica, ce ti-e scris in frunte ti-e pus." si alte maxime din astea pline de nimic...Un popor este responsabil de soarta lui pentru ca el si-o faureste. Si-atat. A dat natura poporului aluia , dar ce nu i-a dat? Dara minte si curaj si demnitate si simt civic si al responsabilitatii, pe scurt cojones...eh, aici mai va.

[Carmella]

Strict la subiectul ”Miorița”, cred că i se face o mare nedreptate reducînd o asemenea operă la un mesaj care e departe de fi resemnarea.
Chiar ieri am descoperit un dialog purtat între doi oameni de litere, în care se face referire la mai mult decît aș fi putut eu comenta pe tema aceasta.
Mai pot adăuga doar că, dacă aveți copii, nu încercați să le spuneți părerea voastră despre această operă, lăsați-i să gîndească singuri ce vor să extragă de acolo.

Viorel Ilişoi în dialog cu Cezar Ivănescu, ian. 1997 (fragmente)

V. I. - Eliade face o analiză a „Mioriţei” în capitolul VIII din „De la Zamolxis la Genghis-Han”, pe care aţi tradus-o împreună cu soţia dumneavoastră, şi analizează şi operele derivate din interpretarea acestui mit, destule, mai toate încercînd să distileze din „Mioriţa” o anumită atitudine a românului în faţa morţii.

C. I. - E o greşeală pe care au făcut-o mulţi. Eu cred că nu se poate, cum au făcut mulţi sociologi şi gînditori în perioada interbelică, să se extragă o ideologie, o gîndire aproape sociologică sau chiar istorică din „Mioriţa”. „Mioriţa” este un text sacru. E ca şi cum ai lua nişte cînturi orfice să faci din ele o teorie politică. Nu merge. „Mioriţa” este un text sacru, foarte clar, în care se sublimează straturi de conştiinţă arhaică peste care vin straturi de conştiinţă istorică şi aşa mai departe. Nu poate fi luată în nici un fel atitudinea de-acolo, care este o atitudine sublimă, hieratică, şi transpusă într-un registru profan, sociologic. N-au nici o legătură. Acela nu este un comportament uman; este un comportament arhaic, ritualic şi hieratic, nu poate fi dat ca exemplu de comportament uman. În „Mioriţa” este doar o stare sublimă a sufletului, a psiché-ului românesc. Adică românul ar avea şi are un anumit gen de seninătate superioară în faţa morţii.

V. I. - Pentru că e fatalist. Fatalismul este o trăsătură cunoscută a poporului român.

C. i. - Fatalismul lui îl înalţă pe ciobanul din „Mioriţa” la un gen de contemplaţie de asta senină, egală de-asupra tuturor lucrurilor. Asta ne dă, ca nuanţă, „Mioriţa”. E de fapt, cum spune Eliade, un fel de depăşire a tragicului, un fel de plutire peste tragic. Ce este mai groaznic pe lumea asta decît atunci cînd valorile sublime acceptă să fie terfelite sau să fie coborîte sau, mă rog, acceptă, dacă vrei, să fie flagelate de valorile joase? Asta este-n „Mioriţa”. Acolo este arhetipul frumosului, dreptului, corectului, purului care acceptă să fie maculat de cei doi tîlhari.

V. i. - Parcă-i Isus Hristos...

C. i. - Isus Hristos pe cruce, nu? E o superioritate care vine dintr-un fond străvechi şi dintr-o conştiinţă a eternităţii, a permanenţei valorilor mari. Dar atitudinea din „Mioriţa” nu poate fi în nici un caz vulgarizată şi coborîtă în comportament jos, pur uman. Ca atitudine de viaţă şi ca atitudine filosofică păstrată la stadiul acesta sublim în operele literare, sigur, mioritismul poate fi o gîndire şi o viziune despre lume, dar atîta tot.

V. i. - În momentul cînd aţi înţeles că sufletul este etern, că numai trupul este trecător, cînd aţi înţeles sub acest aspect moartea, ea şi-a mai păstrat tragismul pentru dumneavoastră? Aţi mai trăit fiorul tragic al morţii care îmbracă sau traversează întreaga noastră viaţă, încă din clipa naşterii?

C. I. - Moartea-şi păstrează totdeauna tragismul pentru orice artist. Pentru că artistul trăieşte în temporal, dacă vrea să fie autentic artist, trăieşte în încarnarea lui actuală. Dar una este cînd sufletul şi mintea ta de artist sînt tulburate şi voalate şi obnubilate de moarte, şi alta este cînd sufletul tău e luminos şi mintea ta e luminoasă şi dincolo de experienţa ta sau de accidentele tale în existenţa aceasta: simţi din poezia pe care o scrii că ai viziunea de dincolo, ai viziunea a ceea ce este superior şi salvator pentru om. Tragismul morţii se păstrează totdeauna. Astea sînt comportamente reflexe la om: teama de moarte, încercarea de apărare în faţa morţii de moartea fizică vorbesc , pentru că sîntem construiţi din automatisme; dar una este viziunea pe care o ai atunci cînd eşti încătuşat şi întunecat şi obnubilat de spaima de moarte şi de neant şi alta este cînd eşti luminos şi eşti sigur pe tine pentru că atunci moartea capătă un fel de accent de valoare. Adică moartea dramatizează totdeauna lucrurile, le densifică, le pune în cîmpuri de tensiune, dar nu mai constituie o spaimă, o teroare pentru sufletul uman.Omul, artistul în special, se loveşte de o temă particulară a morţii. E vorba de proiectul lui de artă dimensionat temporal şi de termenul biologic pe care i-l impune moartea.Ei, aicea dramatismul rămîne veşnic. Pentru un mare artist, un artist genial, rămîne un dramatism nesfîrşit să moară înainte de a termina o capodoperă. Aici e un pariu mare. Pentru un artist lucrurile rămîn în continuare foarte tulburi şi foarte dramatice. Lumea poate să spună despre Arghezi: lasă, că a trăit destul, a murit la 87 de ani! dar noi nu ştim ce era în sufletul lui Arghezi la 87 de ani, poate el atuncea a conceput un poem genial şi i-ar fi trebuit poate încă un an de zile să-l termine, cu forţele lui de-atunci că mintea i-a rămas întreagă lui Arghezi; şi talentul, şi luciditatea. Nu putem şti cît de tare l-a durut pe el în suflet că n-a mai avut zile să mai trăiască un an, să spunem.

V. i. - Cînd v-aţi întîlnit prima oară cu moartea? Şi cînd aţi realizat tragismul ei?

C. i. - În copilărie desigur, dar n-am avut niciodată evidenţa tragică a morţii pînă la moartea mamei mele. Toate celelalte morţi fuseseră exterioare şi mecanice şi m-au lăsat rece pentru că eram prea mic ca să-nţeleg ce se-ntîmplă, eram prea copil să trăiesc cu tragism acele clipe, şi nu mi s-a întîmplat să moară cineva foarte apropiat cînd eram copil. Cea mai apropiată fiinţă dintre fiinţele pe care le-am iubit pe lumea asta foarte mult, mama, a murit în 1963, cînd eu aveam aproape 22 de ani. Bunica după tată, pe care le fel am iubit-o foarte mult, a murit mult mai tîrziu, în 1984. Abia atunci eşti cu adevărat cumplit afectat, cînd îţi mor mama, tatăl pe care-i iubeşti, iubita, soţia tînără, un prieten scump, atunci cu adevărat şocul este cumplit, cu atît mai cumplit cu cît persoana lovită de moarte este mai unică, mai particulară, mai preţioasă din punctul tău de vedere; cu cît este mai greu de înlocuit, cu atît şocul este mai groaznic. Atunci sîntem cu adevărat loviţi pe pămînt. Nu vreau acuma să mă arunc în tot felul de teorii gratuite, dar omul este creat dintr-un suflu divin, dintr-o aură energetică şi abia apoi vorbim de acumularea de materie grosieră. Deci fiinţa umană este creată pe un fond de imponderabil şi de suflu. Există marele suflu divin, aşa cum zice şi în Biblie că Dumnezeu i-a dat suflare de viaţă lui Adam suflare de viaţă! Omul există întîi în raport cu aceste valori imponderabile, deci cu această sugestie de energie care este o aură energetică şi abia apoi cu materia grosieră. Or cînd unui om îi moare să spunem o fiinţă iubită, el este ca un mecanism sau ca un circuit care este deodată decuplat de la un sistem complex în care funcţionează. Izolat, pur şi simplu. Este sufocat. De-asta ne loveşte atît de groaznic moartea unei fiinţe iubite.

V. i. - Sînt morţi care uneori ne pot distruge total.

C. I. - Ne poate aneantiza pur şi simplu moartea unei fiinţe pe care o iubim extraordinar de mult şi de care sîntem legaţi printr-o legătură aproape de nedesfăcut. Marile iubiri care se cunosc şi în literatură de asta sînt tragice, pentru că la ei unirea asta este formidabilă; o unire mai puţin fizică, pentru că, se ştie din mistică, fizicul este de fapt un obstacol în unirea sufletelor, nu un catalizator. Romeo şi Julieta... doi tineri care se iubesc. Sublim. Sufletele lor sînt aproape la un loc, pîlpîie ca două flăcări care şi-au unit arderile. Orice afectezi într-unul din aceşti copii reverberează şi în celălalt foarte tare. Dispariţia unuia dintre ei poate să fie fatală pentru celălalt, este ca un vînt care stinge cealaltă flacără. Este cumplit din acest punct de vedere şi este încă o dată o dovadă că trăim prin imponderabile, nu prin valori vizibile. De asemeni, ţine cont de toate elanurile astea formidabile pe care ni le dau în existenţă marile iubiri, sau entuziasmul, cum ziceau grecii. Adică atunci cînd eşti într-un zeu, cînd ceva divin te animă pe pămînt. Atunci rupi munţii-n pumni, ai parcă o forţă colosală, poţi face totul pe pămînt. Pentru că eşti imediat prins la un circuit de energie, undeva o energie te atrage, te canalizează şi toate aceste energii se centrifică, au un centru mundan: în Dumnezeu, în valorile mari...

[moatza]

am citit, cam greu, dar am citit.

prima jumatate chiar chinuit si-acum ma intreb: oare in ce clasa studiaza elevii Miorita. la gimnaziu, dar cam la ce varsta?
ptr ca prima parte seamana f bine cu analizele literare pe care trebuie sa si le insuseasca. cu ocazia asta eu tocmai am mai consultat dex-ul, ca nu eram prea sigura de sensul unor cuvinte.
Carmella, cel putin la varsta primei intalniri cu balada, cred ca nici s-o citeasca nu au chef, ca s-o mai treaca si prin filtrul propriei gandiri...
nu ma lungesc ca nu-s de-acord cu CI si cine-s io sa ma pun cu domnia-sa.
VI - I love him! recomand macar lectura sectiunii de proza.

a doua parte promitea mai mult ptr facultatile mele, dar m-a deranjat teribil inca de la inceput si-am citit restul cu incrancenare.

Abia atunci eşti cu adevărat cumplit afectat, cînd îţi mor mama, tatăl pe care-i iubeşti, iubita, soţia tînără, un prieten scump, atunci cu adevărat şocul este cumplit, cu atît mai cumplit cu cît persoana lovită de moarte este mai unică, mai particulară, mai preţioasă din punctul tău de vedere; cu cît este mai greu de înlocuit, cu atît şocul este mai groaznic. Atunci sîntem cu adevărat loviţi pe pămînt.

io nu mai sunt tanara.

Aceasta postare a fost editata de moatza: 05 November 2019 - 07:12 PM

[Lapona Enigel]

Carmella, Miorita se preda in clasa a 8-a. Este o diferenta cognitiva, psihologica, emotionala si behaviorala de la cer la pamant intre copchiii de clasa a 8-a, carora li se baga obligat-fortat pe gat niste interpretari literare mai mult ori mai putin autentice ori justificabile pe care ei le invata absolut mecanic fara a intelege macar jumatate din semantica si sintaxa tipice unor astfel de interpretari, si acesti oameni de litere.

[Dexter]

moatza, la 05 November 2019 - 07:06 PM, a spus:

io nu mai sunt tanara.

daca poti face ce miscari vrei, când vrei si ai și un pas sprintar, esti tinara, restul sunt fonfleuri

[Lapona Enigel]

https://kmkz.ro/de-r...3W7pyMp53BU06Ko


http://anonimus.ro/2...8KZ-wghHIgMvmG4

[mino]

Adevarul este ca suntem manipulati de marile puteri, dar parca nu as vrea sa faca rusii ce vor aici, desi nici americanii nu sunt mai breji!

[Lapona Enigel]

Pentru ca li se permite...infiintarea cortinei de fier nu a fost nimic altceva decat dorinta de a rezista marilor puteri, in cazul acesta de a rezista impotriva Americii. Singura contraputere din est la acea vreme era doar Rusia. Vestul are nevoie de resursele atat naturale cat si umane (forta ieftina de munca) a estului. Romania era pe cale de a deveni una din statele stabile economic din est si asta pe baza propriei economii (productie si consum) si nu a consumului produselor din vest... In principiu, indeologia de baza de atunci ( sa nu cedezi acestui capitalism sangeros din vestul salbatic) nu este per se eronata. Felul in care au inteles oamenii de stat sa o aplice insa a fost o invitatie concreta si nescrisa la ruinare acestei cortine. Pana si nomenclatura - Cortina de Fier - este o arma de distrugere a acestei rezistente. Poate peste 5 ori 8 decenii - cand lumea , sper, va fi inteles absurditatea acestui sistem actual bazat a carui unica este profitul (ergo consum) - va avea denumirea de marele zid al rezistentei estice...stiu eu?
Daca in Romania socialismul era aplicat ca, sa zicem, in China...oare unde era Romania in geopoliticul actual? Insa atunci cand ai de a face cu un popor ignorant, constient ignorant, sa il nimicesti este joaca.

[Lapona Enigel]

Mai sus am vrut sa spun : "bazat doar pe profit" - ma scuzemuati, foamea!

Aceasta postare a fost editata de Lapona Enigel: 12 November 2019 - 04:48 PM

[alpha]

Lapona Enigel, la 12 November 2019 - 04:34 PM, a spus:

Daca in Romania socialismul era aplicat ca, sa zicem, in China...oare unde era Romania in geopoliticul actual? Insa atunci cand ai de a face cu un popor ignorant, constient ignorant, sa il nimicesti este joaca.

Eu chiar ma bucur ca nea Nicu a fost mai bland decat Mao

[Lapona Enigel]

Poate asta o fi fost problema?!?! E trist, de fapt, caracterul poporului roman...

Azi, ceva frumos. Il sititi pe Dan Les?
https://www.facebook...86320615474536/

[bellamama]

Lapona Enigel, la 12 November 2019 - 07:59 PM, a spus:

Azi, ceva frumos. Il sititi pe Dan Les?

Nu-l stiam, dar merge la suflet...

[Lapona Enigel]

Ma bucur ca ti-a placut Este cunoscut pentru arta lui naiva, sculptura si are si pensiune. Ma tot strofoc de ani de zile sa ajung la el, mai exact in Maramures. E singurul colt de tara pe care nu il stiu inca In rest, de-a lungul si de-a latul. Mama, chiar am fost peste tot.

Aceasta postare a fost editata de Lapona Enigel: 13 November 2019 - 05:15 PM

[Lapona Enigel]

Bella, pentru tine

[bellamama]

Lapona Enigel, la 13 November 2019 - 05:20 PM, a spus:

Bella, pentru tine

poate nimerim la el impreuna...

[Lapona Enigel]

Ar fi un tel pentru la vara

[Carmella]

Pentru că eu mi-am cam pierdut umorul în perioada asta, mai ales după prestația de aseară a analfabetei care vrea să devină președintă, mă folosesc de ceea ce scriu alții despre subiect.

 Screenshot_20191114-084234_Facebook.jpg (725.82K)
Number of downloads: 0

[Lapona Enigel]

Am murit de ras:)))

Basmul românesc

Vom demonta astăzi un mit, şi anume că Făt-Frumos este personajul pozitiv din basmele româneşti, iar Zmeul - un ticălos fără pereche. În fapt, aşa cum vom vedea imediat, lucrurile stau
exact pe dos. Pentru asta, să facem mai întâi un mic profil psihologic al celor mai importante personaje din basmele româneşti.

Caracterizarea personajelor
ÎMPĂRATUL
E un moş senil şi complet incompetent. Singurul merit că a ajuns
împărat e că a fost primul născut. Nu e în stare să aibă grijă de fii-sa,
prin urmare mă întreb cum mama dracului ar putea avea grijă
de ditai împărăţia. Nevastă-sa lipseşte din peisaj, e subînţeles
moartă şi l-a lăsat cu trei fete care sigur nu-s ale lui, fiindcă moşul
are vreo 70 de ani şi aia mică în jur de şaişpe. Deşi e înconjurat de
viziri, dregători, sfătuitori, când e să ia vreo decizie, îţi vine să-l iei la
palme: primul individ care-i aduce fata înapoi o primeşte de
nevastă şi mai ia şi jumătate de împărăţie. Strămoşul său, care a
întemeiat dinastia, se răsuceşte în mormânt.

FATA CEA MARE ŞI FATA CEA MIJLOCIE
Sunt nişte strâmbăciuni nasoale, plate şi complexate, care-şi urăsc
sora mai mică pentru că e mignonă, are fund, sâni, e în centrul
atenţiei şi e aia răpită, ba se mai şi mărită înaintea lor. Sunt atât de
jenante, că nici un zmeu nu le vrea.

FATA CEA MICĂ
E aia răsfăţată, bunăciunea învăţată să i se facă toate poftele. Mai
e şi curvă de mică. Nici nu vreau să vorbesc mai mult despre ea, că
mă enervez.

FĂT-FRUMOS (FEFE)
De obicei, e unu' căruia nu i-a plăcut cartea: ori prinţ, ori vreun
coate-goale. Frumuşel şi efeminat, metrosexual nativ. Ar fi stat să
frece menta în continuare şi să se ia la trântă prin iarbă cu oile, cu
fraţii lui sau cu flăcăii satului, da' vrea să dea lovitura. Şi, când boul
de împărat dă sfară-n ţară cu fiică-sa şi tronul-premiu, normal că se
prezintă primul. Habar n-are cum arată fata împăratului, nici nu-l
interesează prea mult, de fapt, vrea împărăţia. Şi, oricum, ştie de la
tovarăşi că, de obicei, e răpită bucata familiei, nu ălealalte două.

CALUL
E singurul personaj pozitiv din toată povestea. Înainte de episodul cu jăratec, zace slab, bubos şi răpciugos în grajd, ceea ce arată încă o dată că împăratul e un idiot - nu aşa te porţi cu o asemenea comoară.
Calul e cel care îi face strategia lui Făt-Frumos. Nu zice prea multe, pentru că probabil îi e jenă să intre-n vorbă cu un opportunist analfabet. În sufletul lui, îşi doreşte să fie în echipa Zmeului.

MAMA ZMEILOR
Este exact opusul Împăratului. În primul rând, la ea e sigur că e mama zmeilor. Apoi, a făcut trei băieţi care e fiecare la casa lui, nu două plângăcioase şi-o curvă care stau pe capul lui, ca Împăratul. Şi ia hotărîri bune şi de una singură, n-are nevoie de o armată de viziri, dregători, sfătuitori etc.

ZMEUL
E un tip hotărît, energic şi forţos. Probabil, are un nas cât toate zilele, umblă neras, e păros şi are palmele tăbăcite. Asta ce ne spune? Că e un om care munceşte! A tras din greu ca să ajungă unde e - a ucis, a luptat, a umblat, a jefuit, s-a preocupat de cariera lui. Aşa merg lucrurile pe tărâmul celălalt, acolo nu-ţi dă nimeni un
castel că te cheamă împăratul-nu-ştiu-cum.
E sigur că Zmeul şi-a clădit palatul cu mâinile lui. Bine, o mai fi avut nişte muncitori pe care i-a mâncat după aia, dar sunt convins că a stat cu ei acolo, pe capul lor, să vadă cum pun ăia marmura în baie, să nu-l tragă-n piept şi să-l fure. Şi mi se pare normal să-i mănânce la sfârşit, ştim cu toţii cum sunt muncitorii. Mai ştim că
are o moşie imensă, populată cu tot felul de jivine ticăloase. Chiar credeţi că e uşor de administrat aşa ceva, să-i ţii în frâu pe toţi ăia?
Păi aia nu sunt proşti ca ţăranii împăratului, dacă nu stai cu pleoapape ei. Deci, Zmeul e un bun gospodar, un bun cunoscător de oameni, un excelent strateg militar şi un bun trezorerier. Dar Zmeul e un tip cinstit în sentimente şi cam fără noroc la femei. I-a venit vârsta însurătorii, a stat, a analizat, a cercetat, şi-a căutat nevastă.
N-a găsit pe nimeni pe placul lui în propriul tărâm (ce s-alegi din jivinele alea?), deci s-a uitat la vecini. S-a îndrăgostit de fata aia mică a Împăratului (ştie ce-i frumos, măcar fizic, şi nici nu încalcă eticheta, ţinteşte la acelaşi rang) şi a procedat în consecinţă, aşa cum cerea tradiţia: a luat-o la el. Aşa a făcut şi tac-su cu mă-sa, şi
bunicul lui, şi străbunicul lui, la vremea lor. Aşa e normal: clar, fără ascunzişuri, umblat cu şoalda şi alte prosteli. Pui problema direct:
"Fă, te iubesc, te vreau! Treci încoace." Şi prostul chiar o iubeşte: n-o forţează, n-o siluieşte, e romantic, are o grădină cu trandafiri, o-nconjoară de bogăţii, îi face toate poftele. N-am auzit nicio poveste în care Zmeul s-o ţină pe prinţesă legată în beci, goală-puşcă şi să vină s-o violeze când are el chef, după cum ar merita. Peste tot
citesc numai de caftane, covoare, tiare, bucate alese, mătăsuri fine, rochii, giuvaere, o ţine-n puf. Omul e familist şi serios, nu-şi uită îndatoririle: se duce-n fiecare zi la muncă şi anunţă civilizat, cu buzduganul, când vine acasă. Şi toate astea pentru ea, ca să n-o sufoce cu atenţie, să-i lase spaţiu, să fie liberă, să aibă matracuca timp să-şi facă unghiile, să nu facă istericale că, vezi doamne!, a intrat peste ea în cameră şi-a văzut-o cu masca de castraveţi pe faţă.

Acţiunea
Carevasăzică, aia trăieşte în puf, îi face prostul toate poftele, şi, în semn de mulţumire, ce face? Se amorezează de Făt-Frumos că are părul mai îngrijit şi tenul mai puţin acneic (vezi, n-ai vrut să te culci cu Zmeul!) şi se hotărăşte să fugă cu el. Da' mai întâi încep să se hârjonească în pat, în patul pe care Zmeul cu mâna lui îl
cioplise, din nişte buşteni tăiaţi tot de el din pădure, şi-l cărase-n cârcă până la ultimul etaj al castelului, să aibă japiţa peisaj când se trezeşte dimineaţa sub baldachin. Şi proştii ăia doi stau până îi prinde Zmeul, căruia, în sfârşit!, i se aprind beculeţele. Mai departe.
Zmeul luptă corect, Făt-Frumos trişează: bea apă vie de la un corb pe care-l mituieşte, dă cu peria, gresia, năframa; în fine, face tot ce poate să lupte cât mai puţin şi să-i bage pe alţii la înaintare.

Morala
Din toate astea, eu pricep că basmul românesc ne învaţă că:
1. dacă eşti un şmecher metrosexual şi ştii să profiţi de pe urma tonţilor incompetenţi ajunşi în poziţii de conducere, te aranjezi pe viaţă;
2. dacă eşti o fiţoasă analfabetă şi de bani-gata, ai toate şansele să umble toţi după fundul tău şi după averea lu'tac-tu;
3. dacă eşti un tip cinstit, muncitor şi care luptă după reguli, pici de papagal.
Dacă basmul românesc ar fi avut măcar o urmă de dreptate, Zmeul i-ar fi rupt gâtul lui Fefe cu două degete, ar fi luat-o pe proasta aia, i-ar fi dat o bătaie soră cu moartea şi ar fi trimis-o rachetă înapoi la tac-su acasă. Apoi şi-ar fi strâns armata, ar fi năvălit pe tărâmul împăratului şi i-ar fi făcut prăpăd, ar fi violat, jefuit şi ucis tot ce i-ar fi stat în cale, ar fi unit cele două tărâmuri şi şi-ar fi făcut harem din toate gagicile alea proaste ca noaptea.
4 Concluzie. Fiecare popor merită să-şi trăiască propriul basm.

[Lapona Enigel]

Forever youn, asta: Forever,, Romanian , I (actually not like that!) be forever Romanian...
 27857788_988561947960908_6509286236223059205_n.jpg (75.43K)
Number of downloads: 0

[mino]

Poezia asta este mai actuala ca oricand!