moatza, la 04 April 2020 - 05:55 PM, a spus:
si-a murit deodata la nici 70 de ani, un cancer galopant. omu' asta sigur n-a crezut ca moare asa repede, era o sfarleaza.
Ăsta e cel mai bun exemplu că nu alegem noi cînd murim, nici cei din jur, oricît de milă le e de noi, sigur știm doar că o să murim cîndva. De la o vîrstă încolo e normal să fim pregătiți să ne îmbolnăvim de mai multe boli, să nu mai funcționăm cum trebuie și să înțelegem că încet-încet ne îndreptăm spre moarte, că dacă facem oricare boală peste care la tinerețe treceam, că lupta organismul, e posibil ca acum să nu ne mai ajute și la un moment dat să murim. După 70 de ani, oricînd. După 80 e și mai probabil că se va întîmpla. După 90 deja ai învins statisticile. În epoca asta noi vrem să ni se rezolve tot, părinții noștri vor ca odată ajunși la spital să fie musai salvați, o dată, de 2 ori, de 1000 de ori. Lumea e uimită că în spitale se mai și moare. Că și acasă se moare. Moartea era ceva natural și privit cu împăcare după o anumită vîrstă, acum e o tragedie inimaginabilă. Nimeni nu mai trăiește normal, de frica morții. Bătrînii se victimizează și ei că or să moară, de parcă a scăpat vreunul viu de aici, și numai ei sînt mai năpăstuiți, sau tu ai vreo vină că te-ai născut după ei și o să mai rămîi o vreme pe aici. De fapt tu poți să mori înaintea lor.
Nu vorbesc de tristețea și de jalea pe care-o simțim toți cînd ne moare cineva apropiat sau mai îndepărtat, nici măcar n-am amintit de subiectul ăsta, vorbeam de ”plîns de milă”, care e altceva și față de
plîns și față de
milă.
Plînsul de milă e o anticipare a unei situații prea puțin probabile, pierdere de timp adică, iar acum coronavirusul ăsta e mai mult improbabil că-l vor face și vor și muri de el, decît că nu-l vor face și, deci, nu vor muri de el. Mie îmi pare rău doar că era un an bun în care puteam să mă plimb acum cu mama sau socrii pe unde ne trecea prin cap, că ne puteam bucura de stat împreună, petrecut, vorbit, dar nu-i plîng că vai!, dacă se îmbolnăvesc or să moară sigur. Tocmai de-aia în loc să jelesc deja, îi ținem sechestrați în case și le facem noi toate cele care trebuiesc făcute, ne distrăm și rîdem la telefon /video / de la balcon etc. în ideea că va trece și o să mai facem lucruri plăcute. Tata nu mai e de 5 ani, acumulase boli în ultimii ani, se trata, se îngrijea cît putea, vorbeam despre moarte și ce o să facem cînd va fi să fie, inclusiv despre alegerile pe care să le facem pentru el dacă nu va mai fi în stare el să le facă, dar planuri și acțiuni a făcut pînă cu cîteva zile înainte de a muri. Haideți să trăim fiecare zi așa cum e ea, că vine ea și ultima, fără să ne întrebe. Apropo de atitudine și atît, că de acolo am plecat cu discuția.